Emisiile de dioxid de carbon (CO₂) provenite din arderea combustibililor fosili și procesele industriale sunt principalul motor al schimbărilor climatice. În perioada 2000–2025, distribuția acestor emisii s-a modificat substanțial, reflectând evoluții economice, politici climatice și evenimente globale majore. Această analiză se concentrează pe cele mai mari 20 de țări emitente de CO₂, precum și pe Uniunea Europeană (UE27) considerată ca un singur bloc, prezentând evoluția emisiei totale anuale (în milioane de tone – Mt CO₂) și a emisiei per capita (tone CO₂ per persoană) pentru fiecare an din intervalul 2000–2021.
Evoluția emisiilor totale (2000–2021)
Emisiile totale de CO₂ ale principalilor emițători au cunoscut traiectorii divergente în perioada 2000–2021. Figura 1 prezintă evoluția emisiilor pentru primii 6 emițători globali (China, SUA, UE27, India, Rusia, Japonia), care împreună au reprezentat în 2021 aproape 68% din emisiile mondiale. Figura 2 ilustrează evoluțiile celorlalți mari emițători din top 20 (precum Iran, Indonezia, Arabia Saudită, Germania, etc.). Se remarcă contrastul între creșterile rapide din economiile emergente și scăderile sau stagnarea din economiile dezvoltate.
Figura 1: Evoluția emisiilor totale de CO₂ (Mt CO₂ pe an) în perioada 2000–2021 pentru cei mai mari 6 emițători globali (China, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, India, Rusia și Japonia). Se observă creșterea explozivă a emisiilor Chinei și Indiei, concomitent cu scăderea treptată a emisiilor SUA, UE și Japoniei.
Figura 2: Evoluția emisiilor totale de CO₂ (Mt CO₂ pe an) în perioada 2000–2021 pentru alți mari emițători (țările aflate în top 20 global, exceptând cele din Figura 1). În general, economiile emergente (ex: Iran, Arabia Saudită, Indonezia, Turcia) au avut tendințe ascendente, în timp ce economii mature (ex: Germania, Marea Britanie) au înregistrat scăderi semnificative ale emisiilor.
China a înregistrat de departe cea mai mare creștere absolută a emisiilor. Emisiile sale anuale au crescut de la ~3.7 miliarde tone în 2000 la peste 13 miliarde tone în 2023, adică o creștere de +262%. Prin 2010, China a depășit SUA devenind cel mai mare emițător, iar în prezent China singură este responsabilă de peste un sfert din emisiile globale.
India a avut și ea o creștere pronunțată (aproape s-a triplat între 2000 și 2023, +197%), depășind 2.9 miliarde tone în 2023. Alte economii emergente din G20 au avut creșteri substanțiale: de exemplu, Indonezia și-a majorat emisiile cu ~126% între 2000 și 2023, Arabia Saudită cu +135%, Iran cu +120%, Turcia cu +93%, Vietnam cu impresionantul +560% (de la un nivel foarte mic în 2000). Aceste creșteri reflectă industrializarea accelerată și expansiunea economică în țările în curs de dezvoltare, adesea însoțite de o cerere energetică crescută satisfăcută preponderent din surse fosile.
În contrast, majoritatea economiilor dezvoltate au cunoscut scăderi ale emisiilor totale în ultimele două decenii, pe fondul politicilor climatice, eficienței energetice și tranziției către energie curată. Uniunea Europeană (UE27) și-a redus emisiile cu ~30% între 2000 și 2023, scăzând de la ~3.56 miliarde tone la ~2.51 miliarde tone pe an. În aceeași perioadă, Statele Unite au redus cu 21% emisiile (de la ~5.93 la ~4.68 miliarde tone), Japonia cu 24%, Germania cu ~33%, iar Marea Britanie remarcabil cu ~45% (de la ~552 la ~302 Mt). Și alte țări europene din top au scăderi consistente (de ex. Italia ~−33%, Franța ~−30%). Singurele economii dezvoltate din top 20 fără scăderi semnificative au fost Canada (+6% față de 2000) și Australia (+6%), ale căror emisii au rămas relativ constante, cu o ușoară tendință de vârf în anii 2005–2007 urmată de stabilizare/declin mic. Per ansamblu, aceste date arată o delimitare clară între tendințele țărilor dezvoltate și în curs de dezvoltare: primele au atins un maxim al emisiilor în jurul anilor 2005–2010 și apoi au intrat pe o traiectorie descendentă, în timp ce țările emergente au continuat să își crească emisiile odată cu creșterea economiilor lor.
La nivel global, emisiile anuale de CO₂ au crescut de la ~25,8 gigatone (Gt) în anul 2000 la un record de ~36,8 Gt în 2022. Creșterea nu a fost însă uniformă: au existat două episoade notabile de declin temporar – criza financiară din 2008–2009 și pandemia COVID-19 din 2020. În anul 2009, pe fondul recesiunii globale, emisiile mondiale au scăzut ușor (~1–2% față de 2008, scădere concentrată în SUA și Europa). Un declin mult mai abrupt s-a înregistrat în 2020, când restricțiile pandemice au dus la o reducere de 5,3% a emisiilor globale față de 2019– cea mai mare scădere anuală din ultimele decenii. Emisiile SUA au scăzut cu peste 10% în 2020, la fel și cele ale UE (−10,8% față de 2019). Totuși, acest declin a fost de scurtă durată: în 2021, odată cu reluarea activităților economice, emisiile globale au revenit aproape de nivelul pre-pandemic (aprox. +6% față de 2020, atingând 37,9 Gt, la doar 0,36% sub nivelul din 2019). Această revenire rapidă a evidențiat cât de strâns este încă legată economia mondială de combustibilii fosili.
Pentru 2022–2025, datele preliminare indică noi valori maxime istorice. Conform IEA, emisiile energetice globale au mai crescut cu ~0,9% în 2022, atingând ~36,8 Gt, iar în 2023 au crescut cu ~1,1% până la ~37,4 Gt, pe fondul utilizării sporite a cărbunelui și petrolului în recuperarea post-pandemie (parțial compensată de creșterea energiei regenerabile). Cu toate acestea, dinamica a variat pe regiuni: China și-a menținut practic constante emisiile în 2022 (−0,2%), UE27 le-a redus semnificativ (−2,5% în 2022), iar SUA au avut o ușoară creștere (+0,8% în 2022). Anul 2023 a adus o scădere notabilă a emisiilor europene (UE27 a coborât la ~2,51 Gt, nivel cu ~10% sub cel din 2021), datorită crizei energetice care a redus consumul, a iernilor blânde și a măsurilor de economisire. În schimb, India a continuat creșterea accentuată (+6,1% în 2023) devenind al treilea cel mai mare emițător. Per ansamblu, fără contribuțiile de reducere ale țărilor dezvoltate, creșterea emisiilor la nivel global ar fi fost și mai mare.
Trebuie menționat că primele trei entități emitente – China, SUA și UE27 – contribuie împreună cu peste jumătate din emisiile globale, iar dacă adăugăm India, Rusia și Japonia (următoarele clasate), cele șase însumează ~67,8% din emisiile de CO₂ la nivel mondial. Această concentrare înseamnă că evoluțiile din câteva economii cheie au un impact major asupra traiectoriei globale a emisiilor. De exemplu, încetinirea creșterii emisiilor Chinei sau măsurile de decarbonizare din SUA și UE pot modera ritmul de creștere global, chiar dacă multe țări mai mici își sporesc încă emisiile pe drumul dezvoltării. Fără angajamente și acțiuni ambițioase ale acestor mari emițători, este dificil ca obiectivele climatice globale (precum limitarea încălzirii la +1,5°C) să fie atinse.
Evoluția emisiilor CO₂ per capita
Analiza emisiilor per capita (raportate la populație) oferă o perspectivă suplimentară, evidențiind eficiența carbonică și echitatea emisiilor. În general, țările cu populație mică și bogată în resurse fosile tind să aibă emisii per locuitor foarte ridicate, în timp ce țările cu populație numeroasă pot avea emisii totale mari, dar per capita modeste. Graficul din Figura 3 reunește țările (din grupul analizat) cu cele mai ridicate emisii per capita, iar Figura 4 prezintă țările cu niveluri per capita mai scăzute.
Raportarea emisiilor la populație schimbă clasamentul și contextul responsabilității. Statele Unite, Canada și Australia rămân în topul emițătorilor per capita, fiecare cu peste 14 tone CO₂ per locuitor pe an în 2021 – de circa trei ori media mondială (~4,8 t/loc.). Spre comparație, China deși are cele mai mari emisii totale, avea în 2021 aprox. 8–9 tone/loc. (iar în 2023 ~9,2 t/loc., încă sub nivelul american). India are emisii per capita mult mai mici, doar ~2,0 t/loc. în 2021, situându-se semnificativ mai jos decât celelalte mari economii – fapt subliniat adesea în discuțiile privind echitatea climatică. Alți mari emițători cu valori per capita relativ scăzute sunt Indonezia (~2,2 t), Brazilia (~2,3 t) și Vietnam (~3,3 t) – în aceste țări, deși emisiile totale au crescut, populația numeroasă face ca amprenta medie a individului să rămână modestă.
În schimb, țările exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu prezintă cele mai ridicate emisii pe cap de locuitor din lume – de exemplu, Qatar, Kuweit sau Emiratele Arabe au peste 20–30 t/loc, însă acestea nu intră în top 20 ca emisii totale din cauza populației reduse. Dintre țările analizate, Arabia Saudită are cel mai mare nivel per capita (aprox. 17 t/loc în 2021, în creștere față de ~13 t în 2000), reflectând consumul intern ridicat de energie și industrializarea bazată pe combustibili fosili. Rusia, Coreea de Sud și Polonia se situează și ele relativ sus (în jur de 10–12 t/loc); de notat că Rusia și-a crescut ușor emisiile per capita (pe măsură ce economia și-a revenit după 2000), în timp ce Polonia și le-a scăzut ușor (beneficiind de modernizare industrială și de politicile UE de reducere a cărbunelui).
Un aspect pozitiv este că multe țări dezvoltate au reușit reduceri semnificative ale emisiilor per capita în ultimele două decenii, semn că au făcut progrese în eficiență și energie curată. De exemplu, Uniunea Europeană per ansamblu a coborât de la ~8,3 tone/loc în 2000 la ~5,6 tone/loc în 2021, apropiindu-se de media mondială. Marea Britanie a redus de la ~9 la ~4,5 t/loc în același interval, iar Japonia de la ~10 la ~7 t/loc. Chiar și în SUA, unde consumul per capita rămâne foarte ridicat, s-a înregistrat o scădere – de la ~20 t în anii 2000 la ~14 t în ultimii ani.
Aceste scăderi reflectă decuplarea parțială a emisiilor de creșterea economică în economiile avansate, datorită trecerii de la cărbune la gaze și regenerabile, eficienței sporite și declinului unor industrii energo-intensive. IEA notează că în 2022 emisiile globale au crescut cu mult sub ritmul PIB (+0,9% CO₂ vs +3,2% PIB), reluând tendința de decuplare dintre creșterea economică și emisii. Totuși, diferențele între țări rămân mari: un cetățean american sau australian mediu produce într-un an de ~150 de ori mai mult CO₂ decât un cetățean din Mali sau Niger (țări sărace cu ~0,1 t/loc), ceea ce ridică probleme de echitate și responsabilitate istorică în eforturile de limitare a schimbărilor climatice.
Factori determinanți ai variațiilor emisiilor
Evoluțiile prezentate mai sus pot fi explicate printr-o serie de factori-cheie, adesea interconectați:
- Nivelul de dezvoltare economică și industrializarea – țările aflate în plină expansiune industrială tind să înregistreze creșteri rapide ale emisiilor. China și India sunt exemple elocvente: creșterea lor economică accelerată după anul 2000 a fost alimentată în mare parte de energie din cărbune, petrol și gaze, ceea ce a dus la o escaladare a emisiilor (de peste 3–4 ori în cazul Chinei). Industrializarea altor economii emergente (Indonezia, Vietnam, țări din Orientul Mijlociu) a avut efecte similare. Pe de altă parte, economiile post-industriale (Europa Occidentală, America de Nord) și-au mutat ponderea dinspre industrie spre servicii, având și baze industriale mai eficiente energetic – acestea au atins vârfuri ale emisiilor în jurul anilor 1990–2000 și ulterior au stagnat sau scăzut. Un aspect important de menționat este și externalizarea emisiilor: o parte din reducerea emisiilor în țările dezvoltate se datorează mutării producției energo-intensive către țări în curs de dezvoltare. Emisiile importate nu apar în inventarele naționale, ceea ce face ca unele scăderi interne (ex. în Europa) să fie parțial compensate de creșteri în Asia pentru a produce bunurile consumate în Europa.
- Politicile climatice și de mediu – țările occidentale au implementat încă din anii 2000 politici menite să reducă emisiile: norme antipoluare, taxe pe carbon, scheme de comercializare a certificatelor de emisii (ETS în UE), standarde de eficiență pentru autovehicule și echipamente, închiderea treptată a centralelor pe cărbune ș.a. UE27 este un lider recunoscut, reușind o scădere a emisiilor de ~27% față de 1990. În SUA, deși la nivel federal politicile climatice au fost mai puțin consistente până recent, s-au închis foarte multe centrale pe cărbune (din motive economice și de reglementare antipoluare), iar la nivel de state au existat inițiative verzi. Aceste politici au contribuit direct la reducerea emisiilor – de exemplu, în 2022 UE a reușit totuși o scădere a emisiilor cu 2,5% în pofida unei crize energetice, datorită măsurilor de economisire și planurilor naționale de tranziție. Pe plan global, Acordul de la Paris (2015) a încurajat aproape toate țările să adopte ținte de reducere a emisiilor, iar multe economii mari (UE, SUA, Japonia, Marea Britanie) și-au fixat obiectivul de neutralitate climatică până în 2050. Aceste angajamente nu se reflectă încă pe deplin în cifrele din 2000–2021, dar au pus bazele unor politici mai stricte după 2020.
- Tranziția energetică și tehnologiile curate – Progresele tehnologice au început să schimbe structura mixului energetic. Costurile energiei regenerabile (solară, eoliană) au scăzut dramatic în ultimul deceniu, ducând la o instalare pe scară largă. Producția de electricitate din surse regenerabile a atins recorduri anuale, acoperind ~90% din creșterea cererii de electricitate în 2022. IEA estimează că extinderea energiei solare, eoliene, vehiculelor electrice și a pompelor de căldură a evitat emiterea a circa 550 milioane tone CO₂ în 2022 față de un scenariu fără aceste tehnologii noi. În UE, de exemplu, 2022 a fost primul an în care electricitatea generată de vânt și solar combinat a depășit-o pe cea din gaz sau din energie nucleară. Eficiența energetică a progresat și ea – vehiculele, aparatele electrocasnice, procesele industriale au devenit mai eficiente, reducând „intensitatea de carbon” a economiilor. Aceste schimbări tehnologice explică de ce unele țări au putut să își reducă emisiile chiar în condiții de creștere economică, consolidând tendința de decuplare emisii-PIB. Cu toate acestea, ritmul de implementare a tehnologiilor curate diferă: economiile emergente adesea continuă să adauge capacități pe cărbune sau petrol pentru a-și satisface cererea, chiar dacă instalează și regenerabile.
- Evoluții economice și crize – dincolo de tendințele pe termen lung, șocurile economice au efecte imediate asupra emisiilor prin scăderea activității industriale și a consumului de energie. Criza financiară din 2008–2009 a provocat primul declin global al emisiilor din era modernă (2009 marcând o scădere ~1,4% a emisiilor CO₂) – s-au prăbușit atunci industriile energo-intensive și transporturile, mai ales în țările dezvoltate. Emisiile și-au revenit însă rapid odată cu reluarea creșterii economice în 2010. Pandemia COVID-19 a avut un efect mult mai dramatic pe termen scurt: în 2020, restricțiile severe (lockdown-uri, oprirea transporturilor internaționale, scăderea producției) au redus emisiile globale cu peste 5%– cea mai mare scădere anuală de la al Doilea Război Mondial încoace. Emisiile din transporturi au fost cel mai grav afectate (de exemplu, emisiile din aviație au scăzut cu ~50% în 2020), iar consumul de energie al industriei a scăzut și el considerabil. Totuși, aceste scăderi au fost temporare: anul 2021 a adus un efect de revenire („rebound”) pronunțat, emisiile crescând cu peste 6%, impulsionate de pachetele de stimulare economică și revenirea consumului de energie. Pandemia a demonstrat că, în absența transformărilor structurale, scăderile forțate de circumstanțe tind să fie anulate rapid odată cu reluarea activităților.
- Prețul energiei și securitatea energetică – fluctuațiile prețurilor la combustibili fosili pot influența mixul de combustibili și deci emisiile. Un exemplu este criza energetică din 2021–2022, amplificată de invazia Rusiei în Ucraina, care a condus la reducerea livrărilor de gaze rusești către Europa și prețuri record la gaze naturale. Ca răspuns, multe țări (ex. Germania, China, India) au recurs la trecerea de la gaz la cărbune pentru a-și asigura electricitatea și încălzirea, ceea ce a crescut emisiile din cărbune cu ~1,6% în 2022. Deși Europa și-a redus consumul de gaz cu ~13,5% în 2022, acest deficit a fost acoperit parțial de cărbune, ducând la creșteri ale emisiilor din cărbune (de ex. în Germania emisiile din electricitate pe cărbune au crescut în 2022 după un declin de mulți ani). Pe de altă parte, prețurile ridicate la combustibili fosili au stimulat și măsuri de economisire și au făcut ca regenerabilele să devină și mai competitive. În plus, unele țări au repornit temporar centrale pe păcură sau cărbune pentru a compensa lipsa gazului, însă impactul total a fost atenuat de consumul mai redus și de sursele curate – creșterea emisiilor globale din 2022 (+0,9%) a fost mai mică decât se estima inițial, datorită acestor compensări. Securitatea energetică devine astfel un factor important: țările care depind de importuri pot lua decizii pe termen scurt ce afectează emisiile (reaprinderea termocentralelor pe cărbune în Europa, majorarea producției interne de cărbune în China pentru a evita penuria etc.). Pe termen lung, însă, acest factor împinge și spre investiții în energie alternativă locală (regenerabile, nuclear), cu efect benefic asupra emisiilor.
- Factori geopolitici și sociali – conflictele majore și evenimentele geopolitice pot influența emisiile prin modificarea producției industriale și a lanțurilor de aprovizionare. De exemplu, prăbușirea economică a Uniunii Sovietice în anii ’90 a dus la o scădere abruptă a emisiilor în Rusia și Europa de Est (industria grea s-a contractat), iar nivelul acelor emisii nu a mai fost atins decât recent în Rusia. În perioada curentă (2000–2025), războiul din Ucraina (2022) a avut efecte mixte: emisiile Ucrainei au scăzut dramatic (economia fiind grav afectată), iar sancțiunile au redus și activitatea economică în Rusia – totuși, datele preliminare sugerează că emisiile Rusiei nu au scăzut proporțional cu declinul economic, posibil din cauza intensității ridicate de carbon a sectoarelor rămase active și arderii ineficiente a gazelor în exces. Conflictul a perturbat de asemenea comerțul global cu energie, după cum s-a menționat, provocând reacții care au influențat temporar curba emisiilor în 2022–2023 (mai mult cărbune în mix). Pe plan social, creșterea gradului de conștientizare a populației privind schimbările climatice poate duce la schimbări comportamentale ce afectează emisiile (de exemplu, reducerea zborurilor aeriene, economisirea energiei, adopția vehiculelor electrice). Astfel de efecte sunt mai greu de cuantificat, dar în țări precum Germania sau Japonia s-a observat o scădere a consumului de energie electrică/gaze la nivel rezidențial în iarna 2022, pe fondul atât al prețurilor ridicate cât și al eforturilor populației de a reduce consumul.
În concluzie, evoluția emisiilor de CO₂ în intervalul 2000–2025 reflectă un complex de factori economici, tehnologici și politici. Economiile emergente au fost responsabile pentru majoritatea creșterii emisiilor în ultimele două decenii, pe măsură ce și-au dezvoltat industria și infrastructura, folosind preponderent combustibili fosili ieftini (cărbune, petrol). Țările dezvoltate, deși pornesc de la niveluri de emisii per capita mult mai mari, au reușit în general să își reducă emisiile absolute, demonstrând fezabilitatea decuplării creșterii economice de emisii. Evenimentele neprevăzute – crize financiare, pandemii, conflicte – pot produce variații anuale semnificative, însă tendința pe termen lung depinde de transformările structurale: tranziția către surse de energie sărăce în carbon, eficiența energetică și inovația tehnologică. Anii recenți (2020–2023) ne arată atât vulnerabilitatea sistemului energetic actual (șocurile de ofertă ducând la reactivarea celor mai poluante opțiuni), cât și oportunitatea accelerării tranziției energetice. Pe viitor, atingerea obiectivelor climatice va necesita ca vârful global al emisiilor să fie atins cât mai curând (înainte de 2030) și apoi emisiile să scadă rapid. Eforturile principalilor emițători sunt cruciale în acest sens: fără angajamente climatice mai ambițioase din partea marilor contributori (China, SUA, UE, India, Rusia), lumea nu va putea limita creșterea temperaturii la niveluri sigure. Datele analizate subliniază atât provocarea, cât și speranța – deși emisiile globale sunt la niveluri record, ritmul lor de creștere a încetinit comparativ cu deceniile trecute, iar unele economii importante dovedesc că este posibilă creșterea economică fără creșterea emisiilor, prin tranziție energetică și politici climatice ferme.
În încheiere, am generat un grafic pentru perioada 2020-2025 pentru cei mai mari 5 emițători: China, SUA, India, UE27 (ca bloc) și Rusia. 2020–2023 se bazează pe seriile OWID/GCP (valori teritoriale), iar pentru 2024 am aplicat variațiile procentuale comunicate recent (China +0,8%, SUA +0,4%, UE −1,8%, India +3,9%, Rusia +2,4%); 2025 este marcat ca provizoriu (menținut la nivelul 2024 până la publicarea bilanțurilor oficiale). Seria include referințe IEA pentru nivelurile 2023 (ex. China ≈ 12,6 Gt; India ≈ 2,8 Gt).
Concluzie
Analiza emisiilor de CO₂ pentru perioada 2000–2025 evidențiază o distribuție tot mai inegală a responsabilității climatice: în timp ce o parte a lumii – în special Uniunea Europeană, Statele Unite și Japonia – a reușit să își reducă emisiile prin politici stricte de decarbonizare, alte economii emergente precum China, India sau Indonezia au continuat să crească semnificativ, alimentate de industrializare accelerată și de creșterea cererii energetice interne.
Aceste rezultate arată că măsurile de reducere a emisiilor sunt esențiale și indispensabile pentru limitarea efectelor schimbărilor climatice. Ele stimulează inovația tehnologică, eficiența energetică și creșterea ponderii surselor regenerabile, contribuind la modernizarea economiilor și la crearea unui model de dezvoltare sustenabil. Totuși, trebuie recunoscut că aceste măsuri pot genera și efecte secundare economice sau geopolitice, care trebuie atent gestionate.
Un exemplu evident îl constituie transferul producției industriale din țările cu reglementări stricte (precum cele din UE) către regiuni cu standarde climatice mai permisive – în special către China și alte state asiatice care nu și-au asumat angajamente de decarbonizare la același nivel. Această externalizare a producției determină importuri masive de bunuri cu amprentă mare de carbon, ceea ce, în practică, mută emisiile dintr-o parte a lumii în alta, fără o reducere reală la nivel global.
Astfel, politicile climatice unilaterale, oricât de bine intenționate, pot crea distorsiuni economice și dependențe structurale de țări care continuă să folosească masiv combustibili fosili. În lipsa unui cadru global coerent, există riscul ca eforturile țărilor avansate să fie parțial anulate de importurile provenite din economii care nu aplică aceleași standarde de mediu.
Pentru ca tranziția energetică să fie cu adevărat eficientă, este necesară:
- coordonarea internațională a politicilor de decarbonizare,
- introducerea mecanismelor de ajustare la frontieră pe bază de carbon (precum CBAM în UE),
- și sprijinirea tehnologică a țărilor emergente, astfel încât decuplarea emisiilor de creșterea economică să devină un fenomen global, nu doar regional.
În concluzie, măsurile climatice actuale reprezintă un pas indispensabil spre sustenabilitate, însă eficiența lor reală depinde de coerența globală a aplicării. O lume fragmentată între economii decarbonizate și economii intensive în carbon nu va reuși să reducă suficient emisiile. De aceea, viitorul politicilor climatice trebuie să combine fermitatea măsurilor interne cu diplomația climatică globală, pentru a evita ca progresele unei regiuni să fie anulate de regresul alteia.
Surse de date: Analiza de față a utilizat date din platforma Our World in Data (OWID) ourworldindata.org, raportul CO2 Emissions in 2022 al IEA iea.org, raportul CO2 Emissions of all world countries – 2022 (proiectul EDGAR al Comisiei Europene) edgar.jrc.ec.europa.eu, precum și indicatori de la Banca Mondială. Toate valorile citate și graficele se referă la emisiile teritoriale de CO₂ din arderea combustibililor fosili și procese industriale, excluzând emisiile din schimbarea destinației terenurilor (LULUCF).
Bogdan Săcăleanu, Expert de Mediu